Skip to content Skip to left sidebar Skip to footer

Personalități locale

Tudor Vladimirescu

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir, Țara Românească – d. 28 mai 1821, Târgoviște, Țara Românească) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești, de la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821, al pandurilor și domn al Țării Românești.

Tudor Vladimirescu și-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerț pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor – armată cu obligații semipermanente – și participă la războiul ruso-turc din 1806 – 1812, recompensat de oficialitățile ruse cu Ordinul Sfântului Vladimir, clasa a III-a.

Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele.

În drumurile lui spre București a poposit și în comuna Izvoare de unde și numele satului Domnul Tudor care face parte din comuna Izvoare.

Petre Vancea

Petre Vancea (n. 27 iunie 1902, Rudari, astăzi comuna Izvoare, județul Dolj – d. 19 decembrie 1986, București) a fost un medic român oftalmolog, profesor la Facultatea de Medicină din Iași și la Facultatea de Medicină din București, membru corespondent al Academiei Române din 1963.

A urmat școala primară și o parte din gimnaziu în satul natal, înscriindu-se apoi la Liceul „Carol I” și, din 1918, la Liceul Militar „Dimitrie Sturza” din Craiova. Studiile universitare, începute la Facultatea de Medicină din București (1920), le continuă la Cluj, unde în 1925 obține licența. Se specializează în oftalmologie la Clinica Oftalmologică din Cluj și începe cariera universitară ca preparator în 1923, ajungând conferențiar în 1938. Este numit profesor la Institutul de Medicină și Farmacie din Iași, unde activează între 1940-1963, și apoi la Institutul de Medicină și Farmacie din București (1963-1969).

A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963 și al Academiei de Științe Medicale în 1969. A fost, de asemenea, membru al Academia germană de științe Leopoldina din Halle din 1969 și membru în alte societăți științifice internaționale.

A scris cărți de evocări, memorii, amintiri de călătorie și texte de popularizare a științei: Din nou lumină (1979), Permanențe (1983), Călătorii în clarobscur (1984), Permanenta reîntoarcere (1987, apărută postum).

Mircea Plângău

Mircea Plângău (n. 1955 – d. 15 august 2017) a fost un regizor român.

Mircea Plîngău este cunoscut pentru regia filmului „Liceenii în alertă”, a obținut 2 premii APTR pentru filme documentare.

“Liceenii în alertă” este o spumoasă comedie cu “Isoscel”, adică Tamara Buciuceanu şi Oana Sârbu şi Mihai Constantin, dar şi cu regretatul Gheorghe Dinică, care continuă aventurile din trilogia “Liceenii…”. Acest film este ultimul din seria “Liceenii…”, realizat, în 1993, pornind de la scenariul lui George Şovu, cel care a creat întreg conceptul mini-seriei.

Familia Craiovescu

Familia Craioveștilor este una din cele mai vechi și renumite familii boierești din Țara Românească. Domeniul său central se afla pe pământurile din jurul Craiovei. Istoricii Petre Panaitescu și Nicolae Iorga, subliniază continuitatea localității, încă din perioada Pelendavei dacice. Localitatea a dat numele aceste adevărate dinastii boierești care își dovedește puterea încă din perioada domniei lui Mircea cel Bătrân, reușind să mute sediul Băniei de la Strehaia la Craiova. Odată cu intrarea familiei în dizgrație și împărțirea moșiilor lor din împrejurimile târgului Craiovei, a avut loc o extindere a orașului.

Puterea economică a familiei Craioveștilor la hotarul secolului al XV-lea cuprindea peste 132 de sate și moșii (182 bunuri funciare). Această forță i-a creat un statut de autonomie politică atât de larg, încât domnii aflați în scaun nu se puteau menține fără alianța cu această adevărată dinastie boierească. Primul membru cunoscut al familiei este Neagoe Strehăianul, fiu probabil al unui Barbu. Paharnicul Barbu este menționat într-un hrisov din vremea lui Alexandru Aldea. Neagoe a avut patru fii și o fiică:

1. Barbu, mare ban, călugărit sub numele de Pahomie; căsătorit cu Negoslava.
2. Pârvu, vornic; căsătorit cu Neaga din Hotărani.
3. Danciu, zis Gogoașe, stolnic, comis, spătar și vornic; căsătorit cu Hrusana, fiica lui Gherghina Pârcălab, fratele Doamnei Rada a lui Vlad Călugărul.
4. Radu, postelnic; căsătorit cu Velica
5. fiică, al cărei nume nu îl cunoaștem; căsătorită cu Hamza din Obislav.
Toți acești boieri au avut mare influență pe lângă domnii țării de la sfârșitul sec. XV – începutul sec. XVI, intrând însă în conflict cu Mihnea cel Rău. Tot ei au ctitorit mănăstirea Bistrița.

Dintre urmașii acestora, se remarcă Neagoe Basarab, fiul lui Pârvu (după unele teorii, fiu al lui Basarab Țepeluș), Preda mare ban, alt fiu al lui Pârvu, ca și marele ban Hamza, fiul lui Hamza din Obislav cu fiica lui Neagoe Strehăianul.

Persecutați de domni precum Mircea Ciobanul, familia s-a stins pe linie masculină în a doua jumătate a secolului al XVI-lea; influența sa a continuat prin membrii săi feminini. În 1589, printr-un act solemn, Mihnea Turcitul hotăra împărțirea marii averi a familiei, promovând indirect dezvoltarea orașelor Craiova și Caracal, intrate între timp în stăpânirea domnească.

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.

În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv în tabăra imperială, care într-un avânt semnificativ recuperase Ungaria și Transilvania de la otomani. Și-a cumpărat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și vărsând sume uriașe sultanului și funcționarilor de la Constantinopol, ceea ce i-a adus supranumele de „altın bey” (română prințul aurului). Ținând agenți și spioni în toată Europa, domnul muntean era informat asupra știrilor de pe întregul continent și informa simultan taberele rivale. În ce privește Moldova, domnul muntean a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase.

Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie (1699) și reconfirmat în 1703, domnul a lucrat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu de turci, fiind conștient de precaritatea situației sale. În cele din urmă, a fost luat prin surprindere, fiind mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat pentru a ceda turcilor toată averea sa. Constantin Brâncoveanu a fost executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu sfetnicul Ianache Văcărescu; la acest deznodământ au contribuit intrigile familiei Cantacuzino. Pentru felul cum au murit, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni în 1992.

Descendența domnului a fost asigurată de copiii fiicelor sale și ai lui Constantin II, la mijlocul secolului al XIX-lea putând fi numărați peste două sute de urmași direcți în viață. În 2014, cu prilejul împlinirii a trei sute de ani de la martiriu, rămășițele pământești ale domnului au fost dezgropate și plasate într-o raclă, care este expusă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.

Ultima actualizare: 16:10 | 7.01.2023

Sari la conținut